Tu nu ma cunosti,dar eu exist.Povestea mea e simpla.Stii,cateodata se mai intampla si lucruri frumoase.Si traiesti momentul ca si cand ar fi ultimele clipe din viata ta.Dar nu poti sa continui,pentru ca...soarta are si ea problemele ei si cica nu poate sa mai stea cu tine.Vai.Si apoi te lasa si totul e atat de monoton.Oare? De fapt,nu prea e deloc monoton.Daca ai timp,poti citi aici ,pe blogul unei fete care scrie foarte frumos si vei vedea la ce ma refer.Am pierdut si am regretat prea multe,e adevarat .Dar fara regrete si pierderi,nu as mai fi fost eu,aici,scriind aceste cuvinte pe care nu stiu daca le citeste cineva sau nu .Putem urla de durere sufleteasca atat cat vrem.Eu tot eu voi fi,iar tu vei ramane acelasi,la sfarsit.Pentru ca o parte din mine ma vrea asa cum sunt.Dar cealalta tanjeste dupa ceva ce va trebui sa abandonez,pentru ca nu se poate.Si daca sunt fericita sau nu,asta nici macar eu n-o s-o pot stii vreodata.Lumina care imbolnaveste sufletul trist e scurta,dar ramane cateodata inchisa in inima goala,umpland-o de fericire."Priveste-ma" i-as spune,iar el si-ar indeparta privirea,intorcandu-se spre casa.
"Ramai" adaug,privindu-l in departare .
Dar nu se intoarce.Cel putin...nu acum.
2 comentarii:
Te subapreciezi! Sunt sigura ca exista o multime de persoane care tin la tine si care te iubesc :).
Nu trebuie sa regreti nimic, dar absolut nimic! Din greseli inveti si te pregatesti pentru actiunile de pe viitor.
Te pup si fii mai optimista, dear! :*
Dee.
Nu stiu daca ma subapreciez sau sunt decat realista.Poate ca ai dreptate,dar atunci de ce ma simt tot asa?...Optimism,da.Notat pe lista.Te pup si multumesc pentru sfat ! :) :*
Trimiteți un comentariu